Au fost multe zile in care m-am intrebat cum sa fac, ce sa fac, in ce directie, e bine, nu e bine. Zile cand m-am invartit pe loc fara raspuns, zile cand m-a incercat indoiala, zile cand nu am avut energie sa misc nimic – acestea sunt zile de care nu vreau sa-mi aduc aminte. Le-am urat si mi-am dorit sa nu se repete niciodata. Dar, ca sa vezi, asta nu e si planul lor ! Asa ca m-am intrebat de ce, ce se intampla de fapt si ce e de facut (ca sa nu mai revina). Mintea mea cauta zeloasa solutii, ca intotdeauna cand nu-mi place ceva, cu toate ca in memorie exista clar « solutia nu vine din cautare frenetica, ci din liniste ». Bine, hai macar o explicatie, te rog. Explicatia a venit, ca de obicei in ultima vreme, scriind.

Daca deschid la intamplare una din cartile de pe raft sau imprastiate in jur, sunt absolut sigura ca in ea o sa gasesc o fraza de genul «noi suntem singurii responsabili de fericirea noastra, nu conteaza ce spun sau fac ceilalti, ci reactia noastra… ». Nu stiu daca a fost dorinta de a-i face pe altii responsabili, rezistenta la a accepta propriile greseli, incercarea inutila de a masura a cui e vina mai mare, dar mie mi-a fost foarte greu sa asimilez aceasta idee. In special in zilele de care nu vreau sa-mi aduc aminte…Cate strategii ineficiente si, cea mai mare parte a timpului, inconstiente, am utilizat inainte de a fi dizolvate de o solutie incredibil de accesibila : adevarul.

Luni dimineata m-am trezit scriind (literalmente!) despre adevar, false imagini si acceptarea a ceea ce este. Nu exista vreun lucru cu care sa fi venit in contact intr-o forma sau alta si asupra caruia sa nu-mi fi facut o parere, o imagine. Pana acum cateva zile, daca cineva m-ar fi intrebat daca ele sunt adevarate, poate as fi raspuns pe negandite « bine-nteles, cum altfel », eventual usor iritata. E foarte usor sa te inseli atunci cand crezi ca stii care este adevarul. Este infinit mai greu sa recunosti ca te inseli. Cand am fost capabila sa recunosc imaginile idealizate pe care le-am sustinut multi ani despre cei din jurul meu si mai ales despre mine, am fost uimita. Aceste imaginile sunt facute din milioane de detalii : ce vroiam eu sa fie ei si ceea ce vroiam eu sa fiu eu in ochii celorlalti ; ce trebuiau ei sa faca, sa spuna, cum sa reactioneze, cum ar fi fost just, bine, normal.

Doar cand le-am acceptat ca pe niste plasmuiri ale mintii mele, mi-am dat seama ca acea suferinta surda, subtila, greu de numit si care se manifesta in relatiile cu ceilalti, isi are originea in diferenta dintre ceea ce este (pur si simplu !) si aceste imagini de care ne atasam, uneori, toata viata. Mi-a fost greu sa inteleg ca ceilalti nu sunt responsabili de fericirea sau nefericirea mea nu pentru ca nu vreau sa-mi asum responsabilitatea, nu pentru ca nu inteleg ce fac sau spun ceilalti, ci pentru ca tot timpul i-am privit pe ceilalti si pe mine prin ochii acoperiti de fanteziile mele mentale. Am judecat lumea in care traiesc pe baza unor idei considerate adevarul. M-am chinuit in zadar sa le justific si sa modelez lumea dupa ele. Cata energie am pierdut !

In alte carti din biblioteca, se spune ca daca vrei sa inceteze suferinta, trebuie sa-i gasesti radacina. Si ca radacina este in incapacitatea de a vedea ceea ce este (realitatea) din cauza imaginilor mentale si rezistenta la ceea ce este datorita judecatilor provenite din aceleasi imagini. Déjà-vu, n’est ce pas ? De cate ori am cate o reactie ca aceasta imi spun «Iata, ai deja toate raspunsurile. Exista in jurul tau, trebuie doar sa le vezi … ».

Asa ca zilele rele sunt bune. Sunt zilele in care ar trebui sa ma intreb « azi ce fantezie mai vrei sa folosesti drept pretext ? » si sa-mi spun, ca in antichitate, « amor fati ! » (asta este din alta carte). « Iubeste-ti soarta ! », accepta ceea ce este. Ieri, scriind, m-am vazut ca o broscuta mica pe o frunza imensa. Daca vreau sa ies de aici, trebuie sa merg pana la margine si sar. Asa m-am simtit, trecand prin zile care nu-mi plac sau de care ma tem, ca sa ajung acolo unde vreau. Si acum stiu unde vreau sa ajung.

« Any progress is made by leaps of faith, some small and some large ». Julia Cameron